Ne vedeam zi de zi , respectand aceasi atitudine formala, impusa. Ne priveam uneori, mai mult sau mai putin involuntar, si reveneam fiecare la ale lui.
Si-asa am lasat sa treaca zile si luni, luptand sa reinvii povesti esuate si sa tin langa mine oameni pierduti.. pana am realizat intr'o zi cat de indragostita eram de el.
Am ramas la fel , zambindu'i formal in fiecare dimineata si furisandu-ma seara tarziu pe banca , la 'o poveste'. As fi putut sta o vesnicie, in bataia unor ochi negri , vorbind despre fericire si despre un Dumnezeu in care nici eu si nici el nu mai credeam, sau baiguind nimicuri pe care oricum le-ar fi ascultat fascinat, ore intregi..
Si ma obisnuisem sa caut si sa gasesc mereu motive sa nu ma mai ridic de pe banca. Ma obisnuisem sa povestesc si sa ascult, sa sfatuiesc si sa invat.. sau sa tac si sa ii simt prezenta.
Si totusi avea sa se termine , sa plec pe drumul meu cu zambetul lui pecetluit in suflet si sa nu mai revad vreodata ochii negri. Aveam sa raman cu sutele de intrebari si sa ma cert iar, ca n-am avut curaj. Ma resemnasem.
Dar a plecat el. Si n-am vazut ochii negrii de prea mult timp. Nu am auzi glasul cald vorbind despre fericire. Si n-are rost sa vorbim despre banci goale..
